Obiecte pretioase - primul fragment / neredactat si necorectat, adica furat de la dpt editorial

Aveam un pulover nou, îngrozitor de roşu şi de urât. Era 12 mai, dar afară nu erau mai mult de 4 grade, aşa că, după patru zile de dârdâit în mânecă scurtă, am preferat să-mi cumpăr o cârpă dintr-un bazar de familie decât să mai scotocesc prin cutiile cu haine de iarnă. Primăvara în Chicago.
Priveam în gol ecranul computer-ului în cubul meu de iută pe post de birou. Subiectul din ziua respectivă emana o răutate împuţită. Patru copii, de doi până la şase ani, au fost găsiţi încuiaţi într-o cameră din cartierul de sud, cu două sandvişuri cu ton şi o litră de lapte. Au stat aşa trei zile, agitându-se ca nişte pui de găină printre mâncarea şi fecalele de pe covor. Mama lor rătăcea aiurea în timpul ăsta pentru un fum de marijuana şi pur şi simplu uitase de ei. Câteodată aşa se întâmplă. Fără arsuri de ţigară, fără oase rupte. Doar o simplă scăpare iremediabilă. O văzusem pe mamă după ce o arestaseră: Tammy Davis, douăzeci şi doi de ani, blondă şi grasă, cu două cercuri perfecte de ruj roz în obraji, de mărimea unor pahare-sondă. Mi-o puteam imagina pe o canapea tocită, cu buzele lipite de sticla narghilelei şi cu un nor de fum plutind în jurul ei. Totul se topea încet, copiii rămâneau în urmă, iar ea era din nou în liceu, când tipii din jur erau încă interesaţi pentru că ea era cea mai drăguţă, o femeiuşcă de treisprezece ani cu buze lucioase, care sugea acadele de scorţişoară înainte de a se săruta.
O burtă. O aromă. De tutun şi cafea stătută. Redactorul şef, stimatul şi blazatul Frank Curry, stătea lângă mine balansându-se pe teneşii lui crăpaţi. Dinţii îi străluceau în saliva îngălbenită de tutun.
- Cum stai cu articolul, puştoaico?
Aveam o pioneză argintie pe birou, iar el o acoperi cu o unghie îngălbenită.
- Aproape am terminat.
Scrisesem doar şaisprezece rânduri. Aveam nevoie de cincizeci.
- Bine. Dă-i de cap, clasează-l şi vino la mine în birou.
- Pot să vin acum.
- Dă-i de cap, clasează-l şi după aia vino la mine în birou.
- Am înţeles. În zece minute.
Îmi vroiam pioneza înapoi.
Frank plecă din biroul meu. Cravata i se balansa în dreptul taliei.
- Preaker!
- Da, Curry!
- Dă-i de cap!
Frank Curry are impresia că sunt o fire sensibilă. Poate pentru că sunt femeie. Sau poate pentru că sunt o fire sensibilă.

Biroul lui Curry e la al treilea etaj. Sunt convinsă că se enervează de fiecare dată când priveşte pe fereastră şi vede doar trunchiul copacilor. Un redactor bun nu va vedea niciodată scoarţa pomului, îi va vedea frunzele-asta dacă le poate identifica de la etajul douăzeci sau treizeci. Dar în cazul ziarului nostru, „The Daily Post”, al patrulea din Chicago şi exilat în suburbie, e destul loc şi pentru lăfăială. Trei etaje sunt suficiente, alunecând implacabil către exterior, ca o scurgere neobservată printre vânzători de covoare sau magazine de lămpi.
Un om de afaceri a reuşit să ridice micul nostru orăşel de suburbie de-a lungul a trei ani foarte bine organizaţi-1961-1964-după care i-a dat numele fiicei sale, care suferise un grav accident de călărie cu o lună înainte de finalizarea operei urbanistice. Aurora Springs, a declarat omul de afaceri, după care s-a pozat lângă o plăcuţă nouă şi lucioasă cu numele oraşului, şi-a luat familia şi a plecat. În prezent, fiica, în vârstă de vreo cincizeci de ani şi destul de sănătoasă, cu excepţia unei mâncărimi ocazionale în mâini, locuieşte în Florida, însă revine o dată la câţiva ani pentru a se poza cu plăcuţa lucioasă a orăşelului, cum a făcut tăticul cândva.
Am scris un articol despre ultima ei vizită. Lui Curry nu i-a plăcut deloc, lui oricum nu-i plăceau poveştile despre părţi de viaţă. S-a trosnit cu nişte lichior vechi de Chambord în timp ce citea articolul, umplând biroul de aromă de zmeură. Curry se îmbată pe tăcute, dar des. Nu acesta este, însă, motivul pentru care privea subiectul cu lejeritate. Nu, ăsta e doar un fel de ghinion colateral.
Am intrat în birou şi am închis uşa, un birou care nu arată deloc aşa cum mi-aş fi imaginat că trebuie să arate biroul redactorului şef. Tânjisem după lambriuri mari de stejar, după o uşă cu gemuleţ pe care să scrie „Şef” şi prin care reporterii începători să ne privească certându-ne despre drepturile garantate de Primul Amendament. În schimb, biroul lui Curry e blând şi instituţional, ca de altfel tot restul clădirii. Puteai să dezbaţi jurnalism sau să îţi faci un test ginecologic Papanikolau, nu conta pentru nimeni.
- Spune-mi despre Wind Gap!
Curry îşi înţepa bărbia încărunţită cu vârful unui stilou. Îmi imaginam dâra subţire de cerneală pe care ar fi lăsat-o printre firele de păr.
- Este în sudul statului Missouri, chiar în călcâi. La o aruncătură de băţ de Tennessee şi de Arkansas, i-am răspuns, căutându-mi cu greu cuvintele.
Lui Curry îi plăcea la nebunie să instruiască reporterii cu tot felul de subiecte care i se păreau pertinente-numărul crimelor din Chicago din anul precedent, statistica demografică din ţinutul Cook, sau, nu ştiu din ce motiv, istoria oraşului meu natal, un subiect pe care preferam să îl evit.
- S-a format în timpul Războiului Civil, am continuat eu. Se află chiar lângă fluviul Mississippi, aşa că a fost şi port o vreme. Acum cea mai înfloritoare afacere este măcelăritul porcilor. Are cam două mii de locuitori. Familii bogate de generaţii şi sărăntoci.
- Tu de care eşti?
- Sărăntoacă. Dintr-o familie bogată de generaţii.
Am zâmbit, iar el se încruntă.
- Şi ce dracului se întâmplă acolo?
Am tăcut, gândindu-mă la posibilele dezastre din Wind Gap, un orăşel sărăcăcios sortit mizeriei: un accident de autobuz sau poate o tornadă de praf, o explozie la siloz sau un copil căzut în fântână. Începusem să transpir. Sperasem-ca de fiecare dată când Curry mă cheamă în birou-că mă va felicita pentru un articol, că mă va promova la o rubrică tare, la naiba, poate chiar să-mi dea o mărire de salariu, dar nu eram deloc pregătită să dezbat evenimentele recente din Wind Gap.
- Maică-ta mai locuieşte acolo, Preaker?
- Mama, tatăl vitreg.
O soră născută când eu eram în facultate, cu o existenţă atât de ireală pentru mine, că de multe ori uitam cum o cheamă. Amma. Şi apoi Marian, pururi îndepărtata Marion.
- Şi vorbeşti vreodată cu ei?
Nu mai vorbisem de la Crăciun. Şi atunci un telefon distant şi politicos, după ce înghiţisem trei pahare de whiskey. Mi-era teamă că maică-mea le va mirosi prin firul de telefon.
- N-am vorbit recent.
- Iisuse Cristoase, Preaker, mai citeşte presa. A fost o crimă sau aşa ceva acolo anul trecut în august? O fetiţă ştrangulată?
Am dat din cap aprobator. Dar nu ştiam nimic. Maică-mea era singura persoană din Wind Gap cu care ţineam o legătură foarte slabă, iar ea nu-mi spusese nimic. Ciudat.
- Acum a dispărut altă fetiţă. Mie mi se pare deja că e vorba de un criminal în serie. Du-te acolo şi află toată povestea. Rapid. Mâine dimineaţă să fii acolo!
Nici gând.
- Curry, dar avem şi aici o grămadă de poveşti terifiante.
- Sigur că avem, dar mai avem şi trei ziare concurente, cu personal şi buget dublu faţă de noi.
Îşi trecu mâna prin păr, din care se desprinseră şuviţe tocite.
- M-am săturat să tot rămânem cu buza umflată după ştiri. Asta e şansa noastră de a descoperi un subiect tare. Grozav.
Curry chiar credea că putem ajunge peste noapte în topul preferinţelor din Chicago, un ziar cu credibilitate naţională. Anul trecut, un alt ziar şi-a trimis un reporter în oraşul natal, undeva prin Texas, pentru a scrie despre un grup de adolescenţi înnecaţi în inundaţiile de primăvară. Tipul a scris un articol dureros, dar bun, despre esenţa apei şi regret, a prezentat amănunte despre viaţa victimelor, de la echipa de baschet de băieţi care-şi pierduse cei mai valoroşi trei jucători până la morga locală, care pur şi nu simplu nu avea nici un fel de experienţă în curăţarea cadavrelor înnecate. Articolul a câştigat premiul Pulitzer.
Dar tot nu vroiam să plec acolo. Atât de tare doream să nu plec, încât mi-am strâns mâinile în jurul scaunului, ca şi cum Curry mă forţa să ies afară. Dar el mă privea în tăcere cu ochii lui umezi şi căprui. Şi-a clarificat vocea, şi-a privit soţia în fotografie şi zâmbi, ca un doctor pe cale de a transmite vestea cea rea. Lui Curry îi plăcea să urle-se potrivea imaginii sale de redactor de modă veche-dar, totodată, era cel mai politicos om din câţi ştiam eu.
- Uite ce e, puştoaico, dacă nu poţi să faci asta, n-o face. Dar eu cred că ţi-ar prinde bine. Mai dai afară nişte resentimente. Te mai înzdrăveneşti. În plus, e un subiect al dracului de bun, de care avem nevoie. De care tu ai nevoie.
Curry m-a susţinut întotdeauna. Credea că sunt cel mai valoros reporter al său, zicea că am o minte surprinzătoare. Dar în cei doi ani de meserie, nu prea am făcut faţă aşteptărilor. Chiar grav, de câteva ori. Acum îi puteam citi gândurile, implorându-mă să îi redau speranţa. Am dat din cap într-o manieră care speram să exprime încredere.
- Îmi fac bagajul.
Mâinile îmi lăsaseră pete de transpiraţie pe scaun.

(Obiecte ascutite / Gillian Flynn / trad. Raluca Stefan / Tritonic Premium / mai 2007
Fragment necorectat si neredactat / dpt editorial Tritonic / martie 2007)